„Elogiu diferenţei” – Petru Bejan

„Există mai multe feluri de a scrie istoria. O ştiu specialiştii, mai întâi; o intuiesc oarecum şi oamenii obişnuiţi. La prima vedere, aceasta nu este altceva decât un cumul ordonat de evenimente „memorabile”,  decupate selectiv, după criteriile anvergurii şi impactului produse la un moment dat.

Multă vreme a proliferat istoria „evenimenţială”, triumfalistă, a evenimentelor „notabile”, a autorităţilor şi puterilor succesive, a evoluţiei marilor imperii şi personalităţi. Veacul trecut a impus (îndeosebi în spaţiul universitar francez, prin Fernand Braudel, Jacques Le Goff, Georges  Duby, Philippe Ariès) o nouă tendinţă, scoţând în evidenţă nu isprăvile unor prinţi celebri, regi şi împăraţi, nu atât un şir inepuizabil de bătălii şi războaie, cât atitudini, comportamente, mentalităţi – decisive pentru a caracteriza „specificul” unei epoci sau al unei comunităţi. Erau formulate, astfel, precauţii şi rezerve serioase cu privire la Istoria Oficială, edulcorată şi cosmetizată artificial, din considerente vădit ideologice.

Discursul identităţii, evocând nostalgic puritatea apartenenţei etnice, „sacralitatea” tradiţiei religioase, nobleţea legăturilor de sânge, originea ancestrală,  gloria şi faptele de vitejie ale propriilor înaintaşi, măreţia oamenilor de stat perindaţi prin scaunele puterii, primeşte ca pandant discursul alterităţii, al celuilalt, diferitul, neglijat ori nesocotit până atunci. Istoria hegemonică a majorităţii este contracarată subtil de o perspectivă  alternativă, favorabilă minorităţii şi, implicit, diversităţii.

Nu în puţine rânduri, exaltarea discursului identitar a condus la excese. Radicalizate în formule agresive, naţionalismul şi etnocentrismul au legitimat extremismul xenofob, promovând stereotipuri ţintind ostracizarea sau excluderea străinului, a celui neasemenea – evreul, ţiganul, negrul, săracul, proletarul, femeia, copilul, homosexualul. O istorie a minorităţilor este, în fapt, istoria excluziunilor şi discriminărilor repetate.

Privilegiaţii de serviciu (omul alb, occidental, puternic, bogat, frumos, hetero) continuă să-şi proclame întâietatea, sancţionând diferenţa şi accidentul. Confiscat de ideologiile „stângii” politice, discursul postcolonialist asumă o tentă critică şi contestatară, forjată pe exigenţa emancipării celui slab şi oprimat, subliniind în schimb rolul „barbarilor” sau al băştinaşilor în configurarea „lumii noi”. În acest context, diferitul nu mai este ostracizat, ci tolerat, susţinut şi încurajat. Istoria scrisă astfel atribuie un rol decisiv marginalilor, perifericilor, minoritarilor, mizând pe atuurile diversităţii şi ale multiculturalismului. Un atare fundal speculativ pare a motiva demersul pictural al artiştilor ieşeni prezenţi în tabăra de creaţie de la Ciric, finalizat odată cu expoziţia accesibilă trecătorilor prin Atriumul de la Palas Mall.

Afis expozitie

 

Detaşându-se de şabloanele care înfăţişează diferitul în culori exotice şi extravagante, pictorii raliaţi proiectului compun o istorie fragmentară, în imagini, a minorităţilor, activând propriile „viziuni”, perspective, unghiuri de vedere, menite a ipostazia „specificul” şi diversitatea. Unde pot fi recunoscute acestea? În farmecul şi cromatica peisajului (Constantin Tofan, Case săseşti), în expresivitatea chipurilor (Marinela Botez, Claudiu Ciobanu, Andreea Dascălu, Cristian Diaconescu, Manuell Mănăstireanu), în figuraţia alegorică (Felix Aftene, evocând legăturile dintre ceea ce este comun şi ceea ce este diferit, dintre regulă şi excepţie în arhitectura intimă a lumii) sau în cea abstractă (Adrian Crîşmaru, sugerând că o retorică intolerantă la adresa diferenţei este amplificată deseori pe considerente politicianiste).

Există constante ale frumosului, fie că vorbim de locuri, lucruri sau de oameni.  Romii, armenii, musulmanii… se aseamănă în felul lor de a fi, indiferent de caracteristicile fizionomice etalate la exterior. „Negritudinea”, bunăoară, este o amprentă înscrisă în ordinea naturii şi nu o „infirmitate” imputabilă cuiva. Ioan Pricop pictează o mână neagră, arătând că aceasta are trăsături comune celei „obişnuite”. Rodica Crîşmaru, la rându-i, schiţează o „lebădă neagră”, privită ca „pată de culoare”, ca diferenţă insolită şi agreabilă într-o ordine uniformă. Mixând grafica şi pictura în felul benzilor desenate, Adrian Stoica, student de etnie romă, surprinde pe de o parte „strigătul” celui pe nedrept discriminat, pe de altă parte orizontul tulbure şi indefinit spre care se îndreaptă.

Gestionat de Primăria Iaşi, în parteneriat cu Universitatea „Al.I.Cuza” şi UAP, ca parte a unui proiect european de amploare, „istoria” vizuală a minorităţilor confirmă cel puţin trei evidenţe: temele cu miză politică şi socială nu sunt străine artiştilor ataşaţi vocabularului figurativ; limbajul clasic al picturii poate fi adecvat cu succes unor provocări conceptuale dintre cele mai sofisticate; opţiunile autorilor, chiar îndatorate ideologic, pot fi exprimate în limitele „artisticităţii” de bună factură, evitând clişeele şi soluţiile propagandistice. Elogiu diferenţei, aşadar.”

Articol scris de Petru Bejan, profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă).

Sursa: http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/elogiu-diferentei–102558.html

Nu exista comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *